Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere țărilor lumii să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 43 la sută până în 2030 și cu 60 la sută până în 2035 față de 2019 și să renunțe la combustibilii fosili. Textul solicită de asemenea Turciei să permită Ciprului să participe pe deplin la pregătirea COP31. Parlamentul cere să fie asociat delegației Uniunii Europene la conferință. Nu este o lege: Parlamentul își exprimă poziția înainte de conferința privind clima din noiembrie 2026 de la Antalya.
Conferința Națiunilor Unite privind clima din 2026 (COP31) va avea loc la Antalya, în Turcia. Parlamentul European a adoptat o rezoluție pentru a-și stabili prioritățile înainte de acest termen. Textul se bazează pe rapoartele științifice și pe angajamentele luate la conferințele anterioare, în special la Dubai în 2023 și la Belém în 2025. De asemenea, critică retragerea Statelor Unite din Acordul de la Paris și decizia Turciei de a exclude Ciprul de la reuniunile pregătitoare.
Reducerea emisiilor globaleParlamentul cere reduceri de 43 la sută până în 2030 și de 60 la sută până în 2035 față de nivelurile din 2019, pentru a atinge neutralitatea carbonică în 2050. Solicită tuturor țărilor să transmită sau să actualizeze fără întârziere planurile lor climatice pentru 2035.
Renunțarea la combustibilii fosiliSolicită un tratat de neproliferare a combustibililor fosili și planuri cu termene pentru eliminarea subvențiilor și a producției de combustibili fosili. Cere Comisiei Europene o strategie externă pentru a sprijini această renunțare la nivel global.
Accelerarea punerii în aplicareParlamentul sprijină crearea unui accelerator global de punere în aplicare, un mecanism pentru a ajuta țările să își aplice angajamentele climatice, și cere ca acesta să fie pe deplin operațional înainte de următorul bilanț global.
Garantarea participării CipruluiCondamnă excluderea Ciprului de către Turcia de la reuniunile pregătitoare ale COP31 și cere ca Ciprul să poată participa pe deplin, în mod egal și fără obstacole la toate lucrările conferinței.
Includerea Parlamentului în delegațieParlamentul consideră că trebuie să facă parte din delegația Uniunii Europene la COP31, să fie invitat la reuniunile de coordonare ale Uniunii și să aibă acces în timp util la documentele pregătitoare.
Rezoluția a fost adoptată cu 448 de voturi pentru, 56 împotrivă și 51 abțineri în cadrul unui vot electronic prin apel nominal.
Această rezoluție nu creează obligații juridice pentru cetățeni sau întreprinderi. Ea servește drept mandat politic pentru Parlamentul European în negocierile internaționale privind clima. În cazul în care pozițiile susținute vor fi preluate într-un acord internațional, acestea ar putea influența în viitor politicile climatice și energetice ale Uniunii Europene, dar nicio măsură concretă nu este încă decisă.
O rezoluție nu este o lege, iar aceasta nu creează nicio obligație pentru un singur cetățean sau o singură întreprindere. Dar spune ceva precis: cu 448 de voturi la 56, Parlamentul European cere lumii să își reducă emisiile cu 43 la sută până în 2030 și cu 60 la sută până în 2035 față de 2019, cerând totodată Uniunii o ieșire planificată din combustibilii fosili și o strategie externă pentru a o impune în altă parte. Gestul este coerent în ambiția sa și fragil în mecanismul său: fixează ținta, nu drumul, și mai ales nu costul.
Parlamentul nu se mulțumește să încurajeze: invită Uniunea să stabilească un calendar, obiective și o strategie de ieșire din combustibilii fosili care să acopere întreaga economie și cere Comisiei date despre scăderea așteptată a cererii și a importurilor. Logica este cea a unui semnal trimis producătorilor: dacă Europa anunță că va consuma mai puțin, investițiile se mută înainte de prima tonă evitată.
Problema este că acest semnal se plătește mai întâi aici. Textul recunoaște el însuși că subvențiile naționale pentru fosili au crescut cu 18 la sută între 2021 și 2024, sub presiunea prețurilor energiei după invazia rusă. Cu alte cuvinte, statele au amortizat factura energetică a gospodăriilor și a întreprinderilor cu instrumentul pe care rezoluția vrea să îl elimine. A elimina o subvenție înseamnă a transfera un cost: întrebarea nu este dacă este de dorit, ci cine îl suportă și când.
Despre cele 43 și 60 la sută, nimeni, în acest text, nu spune cine trebuie să le atingă primul și nici cu ce bani. Raportul de sinteză citat arată că planurile depuse, inclusiv elementele condiționate, ar duce doar la o scădere de 19 până la 24 la sută în 2035. Decalajul este deci real. Dar un decalaj constatat nu se umple printr-o rezoluție: se umple prin decizii naționale privind energia, autorizațiile și rețelele, acolo unde guvernele răspund în fața alegătorilor.
Partea cea mai solidă a textului nu este climatică. Condamnând excluderea Ciprului de la reuniunile pregătitoare de către Turcia, Parlamentul stabilește o regulă simplă: a găzdui o conferință a Națiunilor Unite implică acceptarea tuturor statelor părți, fără triere politică. O țară care vrea prestigiul tribunei trebuie să accepte obligațiile acesteia.
Cererea privind mecanismele de soluționare a diferendelor dintre investitori și state merită mai mult decât tăcerea politicoasă care o întâmpină. Aceste clauze, prezente în peste 2 500 de tratate, permit unei multinaționale să atace un stat în fața unui tribunal arbitral privat pentru o decizie de mediu. Eliminarea lor din tratatele existente și refuzul de a le include în cele noi este o reformă liberală autentică: face legea aplicabilă tuturor, inclusiv statelor, în loc să creeze un drept paralel pentru cei care își permit să îl plătească.
Rămâne metoda. Parlamentul cere Uniunii să mobilizeze un grup de țări la COP31 pentru a cântări în această reformă și solicită o strategie externă față de țările producătoare. Este reflexul corect: a convinge, nu a decreta. O abordare bazată pe subsidiaritate ar fi mers mai departe în această direcție, lăsând fiecare stat membru să decidă propriul mix energetic și propriul ritm și concentrând efortul european asupra a ceea ce face mai bine singur: rețelele, cercetarea, deschiderea piețelor și vocea comună în fața marilor emițători.
Se poate vota o țintă globală; nu se votează acordul celor care trebuie să o finanțeze.
O rezoluție nu este o lege, iar aceasta nu creează nicio obligație pentru un singur cetățean sau o singură întreprindere. Dar spune ceva precis: cu 448 de voturi la 56, Parlamentul European cere lumii să își reducă emisiile cu 43 la sută până în 2030 și cu 60 la sută până în 2035 față de 2019, cerând totodată Uniunii o ieșire planificată din combustibilii fosili și o strategie externă pentru a o impune în altă parte. Gestul este coerent în ambiția sa și fragil în mecanismul său: fixează ținta, nu drumul, și mai ales nu costul.
Parlamentul nu se mulțumește să încurajeze: invită Uniunea să stabilească un calendar, obiective și o strategie de ieșire din combustibilii fosili care să acopere întreaga economie și cere Comisiei date despre scăderea așteptată a cererii și a importurilor. Logica este cea a unui semnal trimis producătorilor: dacă Europa anunță că va consuma mai puțin, investițiile se mută înainte de prima tonă evitată.
Problema este că acest semnal se plătește mai întâi aici. Textul recunoaște el însuși că subvențiile naționale pentru fosili au crescut cu 18 la sută între 2021 și 2024, sub presiunea prețurilor energiei după invazia rusă. Cu alte cuvinte, statele au amortizat factura energetică a gospodăriilor și a întreprinderilor cu instrumentul pe care rezoluția vrea să îl elimine. A elimina o subvenție înseamnă a transfera un cost: întrebarea nu este dacă este de dorit, ci cine îl suportă și când.
Despre cele 43 și 60 la sută, nimeni, în acest text, nu spune cine trebuie să le atingă primul și nici cu ce bani. Raportul de sinteză citat arată că planurile depuse, inclusiv elementele condiționate, ar duce doar la o scădere de 19 până la 24 la sută în 2035. Decalajul este deci real. Dar un decalaj constatat nu se umple printr-o rezoluție: se umple prin decizii naționale privind energia, autorizațiile și rețelele, acolo unde guvernele răspund în fața alegătorilor.
Partea cea mai solidă a textului nu este climatică. Condamnând excluderea Ciprului de la reuniunile pregătitoare de către Turcia, Parlamentul stabilește o regulă simplă: a găzdui o conferință a Națiunilor Unite implică acceptarea tuturor statelor părți, fără triere politică. O țară care vrea prestigiul tribunei trebuie să accepte obligațiile acesteia.
Cererea privind mecanismele de soluționare a diferendelor dintre investitori și state merită mai mult decât tăcerea politicoasă care o întâmpină. Aceste clauze, prezente în peste 2 500 de tratate, permit unei multinaționale să atace un stat în fața unui tribunal arbitral privat pentru o decizie de mediu. Eliminarea lor din tratatele existente și refuzul de a le include în cele noi este o reformă liberală autentică: face legea aplicabilă tuturor, inclusiv statelor, în loc să creeze un drept paralel pentru cei care își permit să îl plătească.
Rămâne metoda. Parlamentul cere Uniunii să mobilizeze un grup de țări la COP31 pentru a cântări în această reformă și solicită o strategie externă față de țările producătoare. Este reflexul corect: a convinge, nu a decreta. O abordare bazată pe subsidiaritate ar fi mers mai departe în această direcție, lăsând fiecare stat membru să decidă propriul mix energetic și propriul ritm și concentrând efortul european asupra a ceea ce face mai bine singur: rețelele, cercetarea, deschiderea piețelor și vocea comună în fața marilor emițători.
Se poate vota o țintă globală; nu se votează acordul celor care trebuie să o finanțeze.
