Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care solicită Comisiei să pregătească o propunere legislativă privind riscurile psihosociale, stresul și sănătatea mintală la locul de muncă. De asemenea, solicită ca aceste riscuri să fie recunoscute în mod explicit ca putând cauza boli profesionale, inclusiv probleme de sănătate mintală. Textul nu este o lege: este o solicitare adresată Comisiei, care trebuie mai întâi să realizeze o analiză de impact. Parlamentul solicită ca această viitoare propunere să fie finanțată din creditele bugetare existente.
Riscurile psihosociale legate de muncă (supraîncărcarea, ritmurile insuportabile, hărțuirea, pierderea sensului, granițele neclare între viața profesională și viața privată) sunt din ce în ce mai bine documentate. Parlamentul consideră că cadrul european de sănătate și securitate în muncă, care datează în esență din 1989 și 1990, nu le acoperă suficient de explicit. Prin urmare, solicită Comisiei să evalueze legislația existentă și apoi să propună un text dedicat, sprijinindu-se pe regulile tratatului care permit îmbunătățirea condițiilor de muncă. Rezoluția subliniază, de asemenea, că recunoașterea bolilor profesionale și regulile privind probele rămân de competența statelor membre și a sistemelor lor de securitate socială.
Recunoașterea ca boli profesionaleParlamentul solicită Comisiei și statelor membre să recunoască în mod explicit că riscurile psihosociale legate de muncă pot duce la boli profesionale, inclusiv la probleme de sănătate mintală. De asemenea, solicită revizuirea listei europene a bolilor profesionale (recomandarea 2022/2337) pentru a include aceste cazuri.
Evaluări obligatorii și periodice ale riscurilorStatele membre sunt invitate să garanteze, în cadrul obligațiilor existente ale directivei-cadru privind securitatea și sănătatea în muncă, că evaluările riscurilor psihosociale sunt obligatorii, efectuate la intervale regulate și la fiecare schimbare importantă a locului de muncă, cu participarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora. Aceste evaluări trebuie să integreze, de asemenea, o dimensiune de gen și o atenție deosebită acordată femeilor însărcinate sau care revin din concediul de maternitate, precum și lucrătorilor care revin din concediul de paternitate.
Violența și hărțuirea: toleranță zeroToate formele de violență și hărțuire cu caracter sexist la locul de muncă trebuie recunoscute în mod explicit ca risc psihosocial care trebuie prevenit și gestionat. Parlamentul solicită obligații clare pentru angajatori, inclusiv mecanisme de raportare sigure și protecție efectivă a victimelor, și încurajează statele membre să ratifice convenția nr. 190 a OIM privind violența și hărțuirea.
Inspecții de muncă consolidateParlamentul solicită Comisiei să propună o recomandare a Consiliului de stabilire a unor standarde minime la nivelul Uniunii pentru inspecțiile de muncă, cu instrumente de evaluare și monitorizare armonizate și resurse suficiente. De asemenea, solicită consolidarea mandatului Autorității Europene pentru Muncă.
Telemunca și revenirea la muncăParlamentul subliniază că izolarea prelungită și granițele neclare între viața profesională și viața privată cresc riscul de stres și epuizare profesională. Susține o abordare echilibrată și voluntară a telemuncii, cu timpi de interacțiune față în față, și programe adaptate de revenire la muncă după o boală sau dificultăți psihosociale.
Rezoluția a fost adoptată cu 413 voturi pentru, 210 voturi împotrivă și 29 abțineri, în cadrul unui vot electronic prin apel nominal.
Pentru salariați, acest vot nu creează încă un nou drept direct aplicabil: solicită Comisiei să pregătească o propunere legislativă și să realizeze mai întâi o analiză de impact. Dacă această propunere va vedea lumina zilei, ar putea duce la evaluări mai sistematice ale riscurilor psihosociale pe toate locurile de muncă, la o mai bună recunoaștere a problemelor de sănătate mintală legate de muncă ca boli profesionale și la inspecții de muncă mai bine dotate. Pentru angajatori, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii, Parlamentul insistă ca viitoarele reguli să fie ușor de aplicat și însoțite de instrumente simplificate, ghiduri sectoriale și sprijin țintit. Parlamentul precizează, de asemenea, că regulile privind sarcina probei și recunoașterea bolilor profesionale rămân de competența statelor membre și a sistemelor lor de securitate socială.
Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere Comisiei să propună o lege privind riscurile psihosociale la locul de muncă, să recunoască aceste riscuri ca boli profesionale și să consolideze inspecțiile. Textul nu este o lege: este o cerere politică, adoptată cu 413 voturi pentru, 210 împotrivă și 29 de abțineri. Miza reală nu este dacă stresul la locul de muncă există, ci cine va plăti factura unui cadru juridic suplimentar și dacă acesta va ajuta cu adevărat întreprinderile și salariații.
Parlamentul nu legiferează aici: cere Comisiei să evalueze, apoi să propună. Este procedura prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și este un lucru bun. O analiză de impact cu test de competitivitate și test pentru IMM-uri obligă la cuantificarea costurilor înainte de a impune obligații. Prea multe texte europene se nasc fără această disciplină. Rezoluția cere, de asemenea, ca viitoarea propunere să acopere lacunele fără a crea instrumente redundante și ca costul său să fie acoperit din creditele existente. Pe hârtie, metoda este sănătoasă.
Însă rezoluția în sine conține deja o listă de obligații: evaluări obligatorii la intervale regulate, formare continuă specializată, mecanisme de semnalare securizate, programe de revenire la muncă, integrarea gestionării algoritmice în sistemele de sănătate și securitate. Fiecare dintre aceste măsuri are un cost pentru angajator, mai ales pentru un IMM care nu are nici serviciu de resurse umane dedicat, nici jurist. Parlamentul recunoaște în parte acest lucru cerând instrumente simplificate și ghiduri sectoriale. Va trebui verificat că aceste instrumente nu se transformă într-un nou strat de formulare.
Parlamentul cere ca riscurile psihosociale să fie recunoscute explicit ca putând da naștere unor boli profesionale, inclusiv probleme de sănătate mintală, și ca lista europeană a bolilor profesionale să fie revizuită. Recunoașterea este legitimă: un salariat a cărui sănătate este distrusă de condițiile de muncă trebuie să poată fi despăgubit. Însă această recunoaștere ține de sistemele naționale de securitate socială, iar textul reamintește acest lucru. Se opune chiar oricărei prezumții de cauzalitate care ar forța angajatorul să dovedească un fapt negativ, ceea ce ar fi o inversare inacceptabilă a sarcinii probei, în special pentru întreprinderile mici.
Diavolul se ascunde în aplicare. Dacă criteriile de recunoaștere sunt prea largi, angajatorii vor fi încurajați să se acopere înmulțind evaluările și formările, ceea ce va crește costurile fără a îmbunătăți neapărat prevenția. Dacă criteriile sunt prea înguste, victimele vor rămâne fără recurs. Parlamentul trimite mingea înapoi statelor membre și partenerilor sociali, ceea ce este conform principiului subsidiarității. Dar cere totodată o definiție europeană clară a riscurilor psihosociale, incluzând supravegherea digitală și gestionarea algoritmică. O definiție comună poate ajuta, cu condiția să nu devină un catalog rigid pe care judecătorii îl vor interpreta extensiv.
Parlamentul solicită o recomandare a Consiliului care să stabilească standarde minime pentru inspecțiile muncii și o consolidare a mandatului Autorității Europene a Muncii. O recomandare nu este obligatorie, dar poate armoniza practicile și poate evita ca întreprinderile să fie supuse unor cerințe divergente de la o țară la alta. Consolidarea Autorității Europene a Muncii, în schimb, merită o examinare atentă: mai multă coordonare poate fi utilă, dar nu trebuie să se traducă printr-o birocrație suplimentară care îndepărtează deciziile de realitățile locale.
Rezoluția insistă de asemenea asupra necesității unei abordări echilibrate și voluntare a telemuncii, cu timpi de interacțiune în prezență. Este o recunoaștere binevenită a faptului că izolarea și granița neclară între viața profesională și viața privată sunt factori de risc. Însă telemunca rămâne o practică contractuală între angajator și salariat, iar statele membre nu au nevoie de o nouă directivă pentru a reglementa bunele practici. O abordare bazată pe negocierea colectivă și responsabilitatea individuală ar fi mai eficientă decât o normă europeană uniformă.
A recunoaște suferința la locul de muncă este drept; a o transforma într-o nouă fabrică de formulare ar fi o greșeală.
Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere Comisiei să propună o lege privind riscurile psihosociale la locul de muncă, să recunoască aceste riscuri ca boli profesionale și să consolideze inspecțiile. Textul nu este o lege: este o cerere politică, adoptată cu 413 voturi pentru, 210 împotrivă și 29 de abțineri. Miza reală nu este dacă stresul la locul de muncă există, ci cine va plăti factura unui cadru juridic suplimentar și dacă acesta va ajuta cu adevărat întreprinderile și salariații.
Parlamentul nu legiferează aici: cere Comisiei să evalueze, apoi să propună. Este procedura prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și este un lucru bun. O analiză de impact cu test de competitivitate și test pentru IMM-uri obligă la cuantificarea costurilor înainte de a impune obligații. Prea multe texte europene se nasc fără această disciplină. Rezoluția cere, de asemenea, ca viitoarea propunere să acopere lacunele fără a crea instrumente redundante și ca costul său să fie acoperit din creditele existente. Pe hârtie, metoda este sănătoasă.
Însă rezoluția în sine conține deja o listă de obligații: evaluări obligatorii la intervale regulate, formare continuă specializată, mecanisme de semnalare securizate, programe de revenire la muncă, integrarea gestionării algoritmice în sistemele de sănătate și securitate. Fiecare dintre aceste măsuri are un cost pentru angajator, mai ales pentru un IMM care nu are nici serviciu de resurse umane dedicat, nici jurist. Parlamentul recunoaște în parte acest lucru cerând instrumente simplificate și ghiduri sectoriale. Va trebui verificat că aceste instrumente nu se transformă într-un nou strat de formulare.
Parlamentul cere ca riscurile psihosociale să fie recunoscute explicit ca putând da naștere unor boli profesionale, inclusiv probleme de sănătate mintală, și ca lista europeană a bolilor profesionale să fie revizuită. Recunoașterea este legitimă: un salariat a cărui sănătate este distrusă de condițiile de muncă trebuie să poată fi despăgubit. Însă această recunoaștere ține de sistemele naționale de securitate socială, iar textul reamintește acest lucru. Se opune chiar oricărei prezumții de cauzalitate care ar forța angajatorul să dovedească un fapt negativ, ceea ce ar fi o inversare inacceptabilă a sarcinii probei, în special pentru întreprinderile mici.
Diavolul se ascunde în aplicare. Dacă criteriile de recunoaștere sunt prea largi, angajatorii vor fi încurajați să se acopere înmulțind evaluările și formările, ceea ce va crește costurile fără a îmbunătăți neapărat prevenția. Dacă criteriile sunt prea înguste, victimele vor rămâne fără recurs. Parlamentul trimite mingea înapoi statelor membre și partenerilor sociali, ceea ce este conform principiului subsidiarității. Dar cere totodată o definiție europeană clară a riscurilor psihosociale, incluzând supravegherea digitală și gestionarea algoritmică. O definiție comună poate ajuta, cu condiția să nu devină un catalog rigid pe care judecătorii îl vor interpreta extensiv.
Parlamentul solicită o recomandare a Consiliului care să stabilească standarde minime pentru inspecțiile muncii și o consolidare a mandatului Autorității Europene a Muncii. O recomandare nu este obligatorie, dar poate armoniza practicile și poate evita ca întreprinderile să fie supuse unor cerințe divergente de la o țară la alta. Consolidarea Autorității Europene a Muncii, în schimb, merită o examinare atentă: mai multă coordonare poate fi utilă, dar nu trebuie să se traducă printr-o birocrație suplimentară care îndepărtează deciziile de realitățile locale.
Rezoluția insistă de asemenea asupra necesității unei abordări echilibrate și voluntare a telemuncii, cu timpi de interacțiune în prezență. Este o recunoaștere binevenită a faptului că izolarea și granița neclară între viața profesională și viața privată sunt factori de risc. Însă telemunca rămâne o practică contractuală între angajator și salariat, iar statele membre nu au nevoie de o nouă directivă pentru a reglementa bunele practici. O abordare bazată pe negocierea colectivă și responsabilitatea individuală ar fi mai eficientă decât o normă europeană uniformă.
A recunoaște suferința la locul de muncă este drept; a o transforma într-o nouă fabrică de formulare ar fi o greșeală.
