Parlamentul European a aprobat un acord cu guvernele UE care permite statelor membre să acorde un ajutor temporar fermierilor afectați de creșterea puternică a prețurilor la îngrășăminte din cauza crizei din Orientul Mijlociu. Fermierii vor putea primi până la 50 % din costurile suplimentare cu îngrășămintele, iar până la 80 % dacă s-au angajat să își reducă utilizarea îngrășămintelor. Statele membre vor putea, de asemenea, să verse avansuri de până la 75 % din plățile directe pentru anul de cerere 2026, inclusiv înainte de 16 octombrie 2026. Acest text este versiunea finală convenită cu guvernele UE; acestea trebuie încă să își dea aprobarea formală înainte ca el să devină lege.
Criza din Orientul Mijlociu și închiderea de facto a strâmtorii Ormuz au făcut să crească prețurile mondiale la petrol, gaze și îngrășăminte. Îngrășămintele reprezintă unul dintre principalele posturi de cheltuieli ale fermierilor europeni, iar această creștere le amenință randamentele și lichiditățile. Comisia Europeană propusese un sprijin excepțional temporar finanțat din planurile strategice ale PAC (programele naționale de subvenții agricole ale UE) și o flexibilitate mai mare pentru avansurile din plățile directe. Parlamentul a modificat această propunere pentru a stabili rate de ajutor, plafoane și date precise.
Rate de ajutor de până la 50 % și 80 %Statele membre pot acoperi până la 50 % din costurile suplimentare cu îngrășămintele suportate de fermieri. Această rată poate fi majorată până la maximum 80 % pentru fermierii care au angajamente de reducere a utilizării îngrășămintelor.
Plata cel târziu la 30 iunie 2027Ajutorul trebuie plătit fermierului cel târziu la 30 iunie 2027. Costurile suplimentare sunt calculate începând cu 1 martie 2026, comparând un preț de referință (media pe cel puțin trei luni între 1 ianuarie 2025 și 28 februarie 2026) cu un preț reprezentativ constatat după această dată.
Avansuri de până la 75 % pentru 2026Pentru anul de cerere 2026, statele membre pot versa avansuri de până la 75 % din plățile directe și ajutoarele echivalente, inclusiv înainte de 16 octombrie 2026. Cheltuielile corespunzătoare sunt atribuite lunii noiembrie în declarații.
Plafon de 25 % din rezervăUn maximum de 25 % din sumele anuale ale rezervei agricole (anexa XV) poate fi rezervat pentru acest ajutor pentru îngrășăminte. Totalul cheltuielilor pentru plățile de criză și acest ajutor nu poate depăși alocările indicative pentru exercițiile 2026 și 2027 aprobate de Comisie.
Finanțare națională de până la 200 %Statele membre pot adăuga o finanțare națională de până la 200 % din finanțarea FEADR alocată în planul lor strategic al PAC pentru acest ajutor. Ele trebuie, de asemenea, să se asigure că se evită orice supracompensare cu alte sprijinuri naționale sau europene.
Parlamentul și-a adoptat poziția cu 576 de voturi pentru, 62 împotrivă și 15 abțineri (vot electronic prin apel nominal).
Fermierii care au resimțit puternic creșterea prețurilor la îngrășăminte vor putea primi un ajutor care acoperă o parte din costurile lor suplimentare, cu o rată mai mare pentru cei care își reduc consumul de îngrășăminte. Avansurile din plățile directe, de până la 75 % și care pot fi vărsate încă înainte de 16 octombrie 2026, vor aduce lichidități mai devreme în sezon. Contribuabilii europeni finanțează acest ajutor prin bugetul agricol al UE, în limita a 25 % din rezerva anuală și a plafoanelor financiare stabilite pentru 2026 și 2027. Textul trebuie încă aprobat oficial de guvernele UE înainte de a deveni lege.
Parlamentul a adoptat un ajutor temporar pentru fermierii afectați de explozia prețurilor la îngrășăminte, de până la 50 % din costurile suplimentare, 80 % pentru cei care își reduc consumul, și avansuri majorate la 75 % din plățile directe pentru 2026. Gestul este justificat în fața unei crize reale; mecanismul, însă, lasă intact motivul pentru care îngrășămintele costă atât de mult.
Creșterea prețului îngrășămintelor vine dintr-un șoc extern: închiderea de facto a strâmtorii Ormuz a scumpit gazul, materia primă a îngrășămintelor azotoase. În acest punct, statele membre nu pot face nimic, iar un ajutor excepțional are logica sa: împiedică dispariția unor exploatații solide, dar lipsite de lichidități, din cauza unui eveniment pe care nu l-au provocat. Calculul costurilor suplimentare, bazat pe diferența dintre un preț de referință (medie pe cel puțin trei luni între ianuarie 2025 și februarie 2026) și un preț reprezentativ ulterior datei de 1 martie 2026, are meritul de a fi verificabil, nu discreționar.
Însă ajutorul nu face decât să mute factura spre bugetul agricol comun, deci spre contribuabil, fără să atingă ceea ce face agricultura europeană vulnerabilă: o dependență de îngrășăminte importate și scumpe, întreținută de reguli care scumpesc accesul la inputuri și la energie. Cota majorată la 80 % pentru cei care își reduc consumul este revelatoare: fermierul este plătit pentru a se conforma unor cerințe pe care Uniunea i le-a impus ea însăși. O abordare bazată pe subsidiaritate ar fi lăsat fiecare stat membru să își calibreze sprijinul în funcție de propriile exploatații, fără a adăuga un tip de intervenție într-un plan strategic al PAC deja greu de modificat.
Majorarea avansurilor de la 70 % la 75 % pentru 2026, plătibile înainte de 16 octombrie, este cea mai utilă măsură din pachet. Aduce lichidități în momentul în care sezonul o cere, fără a crea un drept permanent. Este exact ceea ce ar trebui să facă un stat lean: să avanseze repede banii deja promiși, în loc să lase un fermier să aștepte luni întregi o plată pe care Bruxelles-ul a decis-o deja.
Rămâne însă faptul că dispozitivul multiplică gardurile de protecție: plafon pe beneficiar sau pe hectare, calculul costurilor suplimentare, verificarea absenței supracompensării cu alte sprijinuri. Fiecare control are un cost în timp și personal administrativ, suportat de exploatație și de agenția plătitoare. Simplificarea este reală, dar parțială: se accelerează plata unui ajutor al cărui calcul rămâne birocratic. Un regim de avans forfetar pe hectar, calibrat de statul membru, ar fi costat mai puțin de administrat și ar fi ajuns mai devreme în trezorerii.
Fermierul este despăgubit pentru șoc, dar nu i se redau mijloacele de a-i rezista singur.
Parlamentul a adoptat un ajutor temporar pentru fermierii afectați de explozia prețurilor la îngrășăminte, de până la 50 % din costurile suplimentare, 80 % pentru cei care își reduc consumul, și avansuri majorate la 75 % din plățile directe pentru 2026. Gestul este justificat în fața unei crize reale; mecanismul, însă, lasă intact motivul pentru care îngrășămintele costă atât de mult.
Creșterea prețului îngrășămintelor vine dintr-un șoc extern: închiderea de facto a strâmtorii Ormuz a scumpit gazul, materia primă a îngrășămintelor azotoase. În acest punct, statele membre nu pot face nimic, iar un ajutor excepțional are logica sa: împiedică dispariția unor exploatații solide, dar lipsite de lichidități, din cauza unui eveniment pe care nu l-au provocat. Calculul costurilor suplimentare, bazat pe diferența dintre un preț de referință (medie pe cel puțin trei luni între ianuarie 2025 și februarie 2026) și un preț reprezentativ ulterior datei de 1 martie 2026, are meritul de a fi verificabil, nu discreționar.
Însă ajutorul nu face decât să mute factura spre bugetul agricol comun, deci spre contribuabil, fără să atingă ceea ce face agricultura europeană vulnerabilă: o dependență de îngrășăminte importate și scumpe, întreținută de reguli care scumpesc accesul la inputuri și la energie. Cota majorată la 80 % pentru cei care își reduc consumul este revelatoare: fermierul este plătit pentru a se conforma unor cerințe pe care Uniunea i le-a impus ea însăși. O abordare bazată pe subsidiaritate ar fi lăsat fiecare stat membru să își calibreze sprijinul în funcție de propriile exploatații, fără a adăuga un tip de intervenție într-un plan strategic al PAC deja greu de modificat.
Majorarea avansurilor de la 70 % la 75 % pentru 2026, plătibile înainte de 16 octombrie, este cea mai utilă măsură din pachet. Aduce lichidități în momentul în care sezonul o cere, fără a crea un drept permanent. Este exact ceea ce ar trebui să facă un stat lean: să avanseze repede banii deja promiși, în loc să lase un fermier să aștepte luni întregi o plată pe care Bruxelles-ul a decis-o deja.
Rămâne însă faptul că dispozitivul multiplică gardurile de protecție: plafon pe beneficiar sau pe hectare, calculul costurilor suplimentare, verificarea absenței supracompensării cu alte sprijinuri. Fiecare control are un cost în timp și personal administrativ, suportat de exploatație și de agenția plătitoare. Simplificarea este reală, dar parțială: se accelerează plata unui ajutor al cărui calcul rămâne birocratic. Un regim de avans forfetar pe hectar, calibrat de statul membru, ar fi costat mai puțin de administrat și ar fi ajuns mai devreme în trezorerii.
Fermierul este despăgubit pentru șoc, dar nu i se redau mijloacele de a-i rezista singur.
