La 12 februarie 2026, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care solicită o nouă strategie a Uniunii Europene (UE) pentru combaterea sărăciei. Textul, susținut de deputatul João Oliveira, stabilește obiective ambițioase pentru reducerea inegalităților și garantarea unor condiții de viață demne pentru toți cetățenii.
În ciuda angajamentelor asumate în cadrul Pilonului european al drepturilor sociale, sărăcia afectează încă aproximativ 95 de milioane de persoane în UE. Pandemia de COVID-19, criza energetică și inflația au agravat situația, în special pentru familiile monoparentale, copii, persoanele cu handicap, romi și persoanele fără adăpost. Parlamentul consideră că strategiile actuale sunt insuficiente și solicită o abordare mai coordonată și mai ambițioasă.
Rezoluția, nelegislativă dar politică, stabilește mai multe priorități:
Rezoluția a fost adoptată cu 385 de voturi pentru, 141 împotrivă și 53 de abțineri. Opozanții, în principal grupuri conservatoare și liberale, au criticat costul măsurilor propuse și amestecul în politicile sociale naționale.
Deși această rezoluție nu are efect juridic direct, ea transmite un semnal puternic Comisiei Europene și statelor membre. Dacă va fi urmată de efecte, s-ar putea traduce prin:
Parlamentul solicită acum Comisiei să prezinte o propunere legislativă concretă până la sfârșitul anului 2026. Cetățenii pot urmări evoluția acestui dosar pe site-ul Parlamentului European.
Parlamentul European a adoptat la 12 februarie 2026 o rezoluție neobligatorie prin care solicită Comisiei să prezinte o strategie de combatere a sărăciei cu obiectivul eradicării până în 2035. Textul nu creează nicio obligație juridică, nu deblochează niciun euro și acumulează cereri de finanțare fără a desemna vreodată cine va plăti. Pe scurt: încă o declarație de intenții, votată cu 385 de voturi pentru, 141 împotrivă și 53 de abțineri.
Parlamentul cere Comisiei să prezinte o strategie exhaustivă, ambițioasă și finanțată în mod adecvat. Dar cine decide finanțarea? Textul trimite la cadrul financiar multianual și la bugetele naționale, fără a tranșa. Însă un obiectiv fără linie bugetară identificată nu este o politică: este o dorință. Cei 93,3 milioane de persoane amenințate de sărăcie în 2024, dintre care 20 de milioane de copii, merită mai mult decât un apel adresat Comisiei.
Rezoluția solicită de asemenea un principiu orizontal de analiză de impact ex ante asupra sărăciei în politicile sectoriale. Pe hârtie, ideea este atrăgătoare. În fapt, adaugă un strat de control la fiecare propunere legislativă, încetinește procedurile și acordă un drept de veto de facto administrațiilor însărcinate cu evaluarea. Pentru un IMM care așteaptă o autorizație sau o asociație care caută o finanțare, costul întârzierii este real. Simplificarea, atunci când este menționată, rămâne marginală: textul cere simplificarea accesului la fonduri, dar fără a elimina controalele redundante.
Parlamentul invită de asemenea comitetul pentru protecție socială să revizuiască indicatorul AROPE pentru a-l face mai multidimensional. Intenția este lăudabilă, dar consecința este previzibilă: un indicator mai larg, mai complex, mai costisitor de produs și, prin urmare, mai ușor de manipulat. Sărăcia nu se măsoară mai bine acumulând criterii subiective; ea se combate eliberând activitatea și direcționând ajutoarele către cei care au nevoie de ele.
O strategie credibilă de combatere a sărăciei nu începe cu un nou strat de coordonare europeană. Ea începe prin a lăsa statele membre să își reformeze piața muncii, fiscalitatea și protecția socială și prin a evalua rezultatele. Parlamentul ar fi putut cere un inventar al cheltuielilor sociale existente, o analiză a obstacolelor în calea ocupării forței de muncă și un mecanism de schimb de experiență între state. Nu a făcut-o.
Ar fi putut de asemenea condiționa fondurile europene de rezultate măsurabile, mai degrabă decât de planuri și indicatori. Politica de coeziune există deja; ea finanțează programe. A adăuga o strategie orizontală fără a elimina suprapunerile înseamnă a multiplica ghișeele. Beneficiarii finali, însă, așteaptă în continuare.
O rezoluție care promite eradicarea sărăciei fără a spune cine plătește nu este o politică socială, este un comunicat de presă.
Parlamentul European a adoptat la 12 februarie 2026 o rezoluție neobligatorie prin care solicită Comisiei să prezinte o strategie de combatere a sărăciei cu obiectivul eradicării până în 2035. Textul nu creează nicio obligație juridică, nu deblochează niciun euro și acumulează cereri de finanțare fără a desemna vreodată cine va plăti. Pe scurt: încă o declarație de intenții, votată cu 385 de voturi pentru, 141 împotrivă și 53 de abțineri.
Parlamentul cere Comisiei să prezinte o strategie exhaustivă, ambițioasă și finanțată în mod adecvat. Dar cine decide finanțarea? Textul trimite la cadrul financiar multianual și la bugetele naționale, fără a tranșa. Însă un obiectiv fără linie bugetară identificată nu este o politică: este o dorință. Cei 93,3 milioane de persoane amenințate de sărăcie în 2024, dintre care 20 de milioane de copii, merită mai mult decât un apel adresat Comisiei.
Rezoluția solicită de asemenea un principiu orizontal de analiză de impact ex ante asupra sărăciei în politicile sectoriale. Pe hârtie, ideea este atrăgătoare. În fapt, adaugă un strat de control la fiecare propunere legislativă, încetinește procedurile și acordă un drept de veto de facto administrațiilor însărcinate cu evaluarea. Pentru un IMM care așteaptă o autorizație sau o asociație care caută o finanțare, costul întârzierii este real. Simplificarea, atunci când este menționată, rămâne marginală: textul cere simplificarea accesului la fonduri, dar fără a elimina controalele redundante.
Parlamentul invită de asemenea comitetul pentru protecție socială să revizuiască indicatorul AROPE pentru a-l face mai multidimensional. Intenția este lăudabilă, dar consecința este previzibilă: un indicator mai larg, mai complex, mai costisitor de produs și, prin urmare, mai ușor de manipulat. Sărăcia nu se măsoară mai bine acumulând criterii subiective; ea se combate eliberând activitatea și direcționând ajutoarele către cei care au nevoie de ele.
O strategie credibilă de combatere a sărăciei nu începe cu un nou strat de coordonare europeană. Ea începe prin a lăsa statele membre să își reformeze piața muncii, fiscalitatea și protecția socială și prin a evalua rezultatele. Parlamentul ar fi putut cere un inventar al cheltuielilor sociale existente, o analiză a obstacolelor în calea ocupării forței de muncă și un mecanism de schimb de experiență între state. Nu a făcut-o.
Ar fi putut de asemenea condiționa fondurile europene de rezultate măsurabile, mai degrabă decât de planuri și indicatori. Politica de coeziune există deja; ea finanțează programe. A adăuga o strategie orizontală fără a elimina suprapunerile înseamnă a multiplica ghișeele. Beneficiarii finali, însă, așteaptă în continuare.
O rezoluție care promite eradicarea sărăciei fără a spune cine plătește nu este o politică socială, este un comunicat de presă.
