La 12 februarie 2026, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care condamnă expulzările vizate ale jurnaliștilor și creștinilor străini din Turcia, justificate prin motive de securitate națională. Deputații consideră că aceste expulzări încalcă drepturile fundamentale și angajamentele internaționale ale Turciei.
De câteva luni, Turcia a expulzat un număr tot mai mare de jurnaliști străini și creștini (în special misionari și membri ai comunităților religioase) invocând amenințări la adresa securității naționale. Aceste expulzări sunt adesea însoțite de acuzații vagi de activități subversive sau prozelitism. Organizațiile de apărare a drepturilor omului denunță o instrumentalizare a legilor antiteroriste pentru a reduce spațiul media și religios.
În rezoluția sa, Parlamentul European:
Rezoluția a fost adoptată cu o majoritate largă: 502 voturi pentru, 2 împotrivă și 59 abțineri. Acest rezultat arată un consens puternic în cadrul Parlamentului European, pe toate orientările politice, pentru apărarea valorilor europene în fața derivelor autoritare.
Această rezoluție nu are efect juridic obligatoriu, dar transmite un semnal politic clar Turciei și autorităților turce. Pentru cetățenii europeni, ea reamintește că UE monitorizează încălcările drepturilor fundamentale în țările candidate și că este pregătită să își folosească influența pentru a le apăra. Dacă sunteți jurnalist sau membru al unei comunități religioase, această rezoluție poate întări protecția dumneavoastră în cazul unei călătorii sau șederi în Turcia, deoarece încurajează ambasadele europene să fie mai vigilente. În cele din urmă, ea subliniază importanța libertății presei și a libertății religiei, valori esențiale ale Uniunii Europene.
O rezoluție adoptată cu 502 voturi la 2 condamnă expulzările de jurnaliști străini și de creștini sub pretextul securității naționale, fără dovezi și fără căi de atac. Miza reală nu este doar Turcia: este dreptul de a ști cine decide, pe ce fapte și în fața cărui judecător.
Codurile N-82 și G-87 permit expulzarea unui străin fără audiere, fără dovezi comunicate și fără un judecător independent. Parlamentul cere abandonarea lor imediată și decizii motivate, susceptibile de recurs. Este un principiu elementar: cel care decide trebuie să răspundă pentru faptele sale în fața unei autorități care îl poate contrazice.
Absența unui control jurisdicțional efectiv nu este un detaliu procedural. Ea transformă o măsură de securitate într-un instrument discreționar. Pentru un jurnalist, aceasta înseamnă să lucreze sub amenințarea expulzării fără să știe ce i se reproșează. Pentru un pastor, înseamnă să fie expulzat împreună cu familia sa fără să fi văzut vreodată un judecător.
Parlamentul citează cazuri precise: Kaveh Taheri, refugiat recunoscut de UNHCR, arestat la 26 ianuarie 2026; Joakim Medin, jurnalist suedez urmărit pentru că și-a exercitat meseria; Nujan Mala Hassan, rănit prin împușcare în timp ce acoperea o manifestație. Nu sunt abstracții, sunt vieți distruse de decizii nemotivate.
Rezoluția face apel la Comisie și la ÎR/VP să ridice aceste cazuri în dialogul politic și să ia în considerare măsuri țintite dacă abuzurile persistă. Este un răspuns politic legitim, dar nu trebuie să devină un pretext pentru a centraliza mai multe competențe la Bruxelles. Subsidiaritatea impune ca statele membre, care au relații bilaterale cu Ankara, să acționeze mai întâi.
Sprijinul sporit pentru mass-media independente este binevenit, cu condiția să nu finanțeze redacții militante. Banii europeni trebuie să meargă la cei care informează, nu la cei care militează. O presă liberă se judecă după capacitatea sa de a contrazice puterea, nu după conformitatea cu prioritățile Bruxelles-ului.
În fine, rezoluția nu creează nicio obligație pentru Turcia. Ea este un semnal politic. Pentru ca acesta să conteze, statele membre trebuie să fie pregătite să tragă consecințele în relațiile lor comerciale și diplomatice. Fără aceasta, va rămâne încă o dorință pioasă.
Fără dovezi și fără judecător, securitatea națională devine o parolă pentru a-i expulza pe cei care deranjează.
O rezoluție adoptată cu 502 voturi la 2 condamnă expulzările de jurnaliști străini și de creștini sub pretextul securității naționale, fără dovezi și fără căi de atac. Miza reală nu este doar Turcia: este dreptul de a ști cine decide, pe ce fapte și în fața cărui judecător.
Codurile N-82 și G-87 permit expulzarea unui străin fără audiere, fără dovezi comunicate și fără un judecător independent. Parlamentul cere abandonarea lor imediată și decizii motivate, susceptibile de recurs. Este un principiu elementar: cel care decide trebuie să răspundă pentru faptele sale în fața unei autorități care îl poate contrazice.
Absența unui control jurisdicțional efectiv nu este un detaliu procedural. Ea transformă o măsură de securitate într-un instrument discreționar. Pentru un jurnalist, aceasta înseamnă să lucreze sub amenințarea expulzării fără să știe ce i se reproșează. Pentru un pastor, înseamnă să fie expulzat împreună cu familia sa fără să fi văzut vreodată un judecător.
Parlamentul citează cazuri precise: Kaveh Taheri, refugiat recunoscut de UNHCR, arestat la 26 ianuarie 2026; Joakim Medin, jurnalist suedez urmărit pentru că și-a exercitat meseria; Nujan Mala Hassan, rănit prin împușcare în timp ce acoperea o manifestație. Nu sunt abstracții, sunt vieți distruse de decizii nemotivate.
Rezoluția face apel la Comisie și la ÎR/VP să ridice aceste cazuri în dialogul politic și să ia în considerare măsuri țintite dacă abuzurile persistă. Este un răspuns politic legitim, dar nu trebuie să devină un pretext pentru a centraliza mai multe competențe la Bruxelles. Subsidiaritatea impune ca statele membre, care au relații bilaterale cu Ankara, să acționeze mai întâi.
Sprijinul sporit pentru mass-media independente este binevenit, cu condiția să nu finanțeze redacții militante. Banii europeni trebuie să meargă la cei care informează, nu la cei care militează. O presă liberă se judecă după capacitatea sa de a contrazice puterea, nu după conformitatea cu prioritățile Bruxelles-ului.
În fine, rezoluția nu creează nicio obligație pentru Turcia. Ea este un semnal politic. Pentru ca acesta să conteze, statele membre trebuie să fie pregătite să tragă consecințele în relațiile lor comerciale și diplomatice. Fără aceasta, va rămâne încă o dorință pioasă.
Fără dovezi și fără judecător, securitatea națională devine o parolă pentru a-i expulza pe cei care deranjează.
