Parlamentul European a adoptat la 10 martie 2026 o directivă care vizează armonizarea anumitor norme privind procedurile de insolvență (falimente) în Uniunea Europeană. Obiectivul este de a facilita gestionarea falimentelor transfrontaliere, de a proteja creditorii și lucrătorii și de a îmbunătăți eficiența acțiunilor revocatorii (acțiuni care vizează anularea actelor juridice prejudiciabile creditorilor).
În prezent, normele de insolvență variază considerabil de la un stat membru la altul, ceea ce complică procedurile atunci când o întreprindere sau un antreprenor are active sau creditori în mai multe țări. Comisia Europeană a propus această directivă în 2022 pentru a crea un set comun de norme, în special în ceea ce privește acțiunile revocatorii, transparența activelor și protecția lucrătorilor.
Directiva stabilește norme minime privind:
Textul precizează că acțiunile revocatorii nu se aplică actelor personale ale debitorului (căsătorie, adopție, acceptarea sau renunțarea la o moștenire).
Parlamentul a adoptat directiva în primă lectură cu 498 de voturi pentru, 90 împotrivă și 28 de abțineri. Textul trebuie acum aprobat oficial de Consiliul UE înainte de a intra în vigoare.
Aceste noi norme urmăresc să facă falimentele transfrontaliere mai previzibile și mai echitabile. Pentru lucrători, drepturile lor sunt păstrate. Pentru creditori (furnizori, bănci, persoane fizice), va fi mai ușor să recupereze sumele datorate atunci când debitorul are active în altă țară. Antreprenorii și întreprinderile vor beneficia de un cadru mai clar pentru procedurile de insolvență, ceea ce poate facilita restructurările și a doua șansă.
Parlamentul a adoptat la 10 martie 2026, cu 498 de voturi pentru, 90 împotrivă și 28 de abțineri, directiva (UE) 2026/799 care armonizează acțiunile în nulitate, urmărirea activelor și pre-pack-urile. Un pas util pentru creditori, dar care lasă intactă adevărata cauză a falimentelor: costul și lentitudinea de a face afaceri în Europa.
Textul aliniază perioadele suspecte: trei luni pentru plățile preferențiale, douăsprezece luni pentru actele cu titlu gratuit sau vădit subevaluate, doi ani pentru actele intenționat prejudiciabile. Această previzibilitate este un lucru bun pentru creditori, care știu de acum ce poate fi anulat. Dar ea nu spune nimic despre cauza primară: un antreprenor care ezită să angajeze sau să investească pentru că eșecul rămâne stigmatizat și costisitor.
Accesul direct al practicienilor la registrele bancare și la beneficiarii efectivi, încadrat de autorizații și jurnale, accelerează urmărirea activelor. Este un câștig real de timp pentru creditori. Dar această putere sporită a practicienilor vine la pachet cu un cost de conformare pentru bănci și administrații, fără ca directiva să simplifice obligațiile care apasă asupra întreprinderilor în amonte.
Pre-pack-ul permite vânzarea întreprinderii în continuitate înainte de deschiderea procedurii. Pentru un preluător, este promisiunea de a prelua active fără greutatea unei lichidări judiciare clasice. Dar directiva nu fixează niciun termen maxim pentru faza de pregătire, lăsând statelor sarcina de a defini reguli care pot varia puternic. Rezultatul: rapiditatea, care este argumentul principal al pre-pack-ului, nu este garantată.
Testul celui mai bun interes al creditorilor, care cere ca nimeni să nu fie mai prost tratat decât în lichidare, este o garanție legitimă. Dar el lungește procedura și poate descuraja preluătorii grăbiți. O abordare mai liberală ar fi constat în fixarea unui termen obligatoriu și în lăsarea creditorilor să decidă ei înșiși, prin vot, asupra oportunității vânzării.
Armonizarea nulităților este bine; să faci eșecul mai puțin costisitor este mai bine.
Parlamentul a adoptat la 10 martie 2026, cu 498 de voturi pentru, 90 împotrivă și 28 de abțineri, directiva (UE) 2026/799 care armonizează acțiunile în nulitate, urmărirea activelor și pre-pack-urile. Un pas util pentru creditori, dar care lasă intactă adevărata cauză a falimentelor: costul și lentitudinea de a face afaceri în Europa.
Textul aliniază perioadele suspecte: trei luni pentru plățile preferențiale, douăsprezece luni pentru actele cu titlu gratuit sau vădit subevaluate, doi ani pentru actele intenționat prejudiciabile. Această previzibilitate este un lucru bun pentru creditori, care știu de acum ce poate fi anulat. Dar ea nu spune nimic despre cauza primară: un antreprenor care ezită să angajeze sau să investească pentru că eșecul rămâne stigmatizat și costisitor.
Accesul direct al practicienilor la registrele bancare și la beneficiarii efectivi, încadrat de autorizații și jurnale, accelerează urmărirea activelor. Este un câștig real de timp pentru creditori. Dar această putere sporită a practicienilor vine la pachet cu un cost de conformare pentru bănci și administrații, fără ca directiva să simplifice obligațiile care apasă asupra întreprinderilor în amonte.
Pre-pack-ul permite vânzarea întreprinderii în continuitate înainte de deschiderea procedurii. Pentru un preluător, este promisiunea de a prelua active fără greutatea unei lichidări judiciare clasice. Dar directiva nu fixează niciun termen maxim pentru faza de pregătire, lăsând statelor sarcina de a defini reguli care pot varia puternic. Rezultatul: rapiditatea, care este argumentul principal al pre-pack-ului, nu este garantată.
Testul celui mai bun interes al creditorilor, care cere ca nimeni să nu fie mai prost tratat decât în lichidare, este o garanție legitimă. Dar el lungește procedura și poate descuraja preluătorii grăbiți. O abordare mai liberală ar fi constat în fixarea unui termen obligatoriu și în lăsarea creditorilor să decidă ei înșiși, prin vot, asupra oportunității vânzării.
Armonizarea nulităților este bine; să faci eșecul mai puțin costisitor este mai bine.
