La 10 martie 2026, Parlamentul European a adoptat un raport privind accesul publicului la documentele instituțiilor UE pentru perioada 2022-2024. Acest text evaluează punerea în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1049/2001, care garantează oricărui cetățean dreptul de a consulta documentele instituțiilor europene. Raportul formulează recomandări pentru îmbunătățirea transparenței și a accesului la informații.
Dreptul de acces la documente este un pilon al democrației europene. Acesta permite cetățenilor, jurnaliștilor și cercetătorilor să controleze activitatea instituțiilor. Raportul acoperă anii 2022-2024 și urmează unor cazuri recente (în special hotărârile De Capitani și Public.Resource.Org) care au clarificat limitele acestui drept. Raportoarea, Veronika Cifrová Ostrihoňová (Renew Europe, Slovacia), a subliniat necesitatea modernizării normelor în fața provocărilor digitale.
Parlamentul a adoptat raportul cu 602 voturi pentru, 9 împotrivă și 8 abțineri. Acesta solicită în special:
Raportul critică, de asemenea, lentoarea instituțiilor în a răspunde cererilor de acces și recomandă termene mai scurte.
Textul a fost adoptat cu o majoritate covârșitoare: 602 deputați au votat pentru, 9 împotrivă și 8 s-au abținut. Acest sprijin masiv arată că transparența este o prioritate transpartinică.
Deși acest raport nu are efect juridic direct, el transmite un semnal politic puternic. Ar putea duce la o revizuire a regulamentului privind accesul la documente, ceea ce v-ar facilita demersurile pentru a obține informații despre deciziile europene. Concret, ați putea consulta mai ușor proiectele de legi, notele interne sau procesele-verbale ale reuniunilor. Jurnaliștii și ONG-urile ar câștiga, de asemenea, în capacitatea de investigare. Până atunci, vă puteți exercita deja dreptul adresând o cerere instituției respective prin intermediul site-ului său.
Parlamentul European a adoptat la 10 martie 2026, cu 602 voturi la 9 și 8 abțineri, o rezoluție care trântește ușa în numele transparenței. Dar în spatele unanimismului de fațadă, textul nu schimbă nici o virgulă din regulamentul 1049/2001: constată, denunță, cere. Și exact aici este problema.
Parlamentul reafirmă că accesul la documente este un drept fundamental. Are dreptate. Dar un drept pe care instituțiile îl încalcă impunitar nu este decât un decor. Cifrele pe care le citează sunt copleșitoare: în 2024, Comisia a primit 6 938 de cereri inițiale și 641 confirmative. Mai ales, în 85 % din cazurile examinate, nu a decis în termenele legale, iar în 60 % din cazuri, întârzierea a depășit șaizeci de zile lucrătoare. Un cetățean care așteaptă trei luni pentru a obține un document a pierdut deja uzul politic al informației.
Rezoluția semnalează și cadrul intern revizuit adoptat de Comisie în 2024. Restrângând definiția a ceea ce este un „document”, adăugând excepții la înregistrare și prezumții de nedivulgare, Comisia slăbește domeniul de aplicare al regulamentului. Parlamentul cere respectarea jurisprudenței Curții. Dar cine sancționează? Nimeni. Textul cere chiar ca eventuale sancțiuni să fie prevăzute. Este o mărturisire: în starea actuală, transparența nu este obligatorie, este discreționară.
Consiliul nu este nici el mai prejos. Parlamentul denunță marcarea LIMITE aplicată majorității documentelor pregătitoare ale procedurilor legislative în curs. Concret, aceasta înseamnă că cetățenii nu pot ști ce apără guvernul lor la Bruxelles înainte ca decizia să fie luată. Curtea a recunoscut totuși accesul la documentele grupurilor de lucru ale Consiliului. Dar accesul trebuie încă solicitat, iar Consiliul refuză sistematic să deschidă documentele de trilog: ordine de zi, documente în patru coloane, procese-verbale. Transparența devine un privilegiu pentru inițiați.
Parlamentul cere Consiliului să publice proactiv pozițiile statelor membre. Se măsoară decalajul față de realitate: registrul Consiliului număra peste 527 000 de documente la sfârșitul lui 2024, dar peste 72 % erau deja accesibile. Problema nu este volumul, ci selecția. Documentele care contează, cele care luminează raporturile de forță, rămân opace. Rezoluția o spune, dar fără efect direct.
Adevărata pârghie nu este să îngrămădești cereri politice, ci să obligi pe cei care decid să dea socoteală. O abordare bazată pe subsidiaritate și piață ar spune: să facem documentele accesibile în mod implicit, cu excepții strict definite și un termen de răspuns obligatoriu, sub pedeapsa nulității deciziei. Transparența trebuie să fie un cost pentru administrație, nu pentru cetățean. Parlamentul propune formări, campanii, instrumente. Este util, dar nu înlocuiește sancțiunea. Comisia și Consiliul nu au niciun interes să accelereze dacă întârzierea rămâne fără consecințe.
Rezoluția cere de asemenea un mecanism independent de control al clasificărilor și un audit regulat de către Mediator. De ce nu, cu condiția ca acest organ să aibă putere de decizie, nu doar de aviz. În privința inteligenței artificiale, Parlamentul exigă transparența asupra algoritmilor și a datelor de antrenament. Și aici, fără obligație constrângătoare, va rămâne un vœu pios. Întreprinderile știu ele ce costă să nu fii transparent: pierd piețe. Instituțiile, în schimb, nu pierd nimic.
Un drept fără sancțiune nu este un drept, este o promisiune pe hârtie.
Parlamentul European a adoptat la 10 martie 2026, cu 602 voturi la 9 și 8 abțineri, o rezoluție care trântește ușa în numele transparenței. Dar în spatele unanimismului de fațadă, textul nu schimbă nici o virgulă din regulamentul 1049/2001: constată, denunță, cere. Și exact aici este problema.
Parlamentul reafirmă că accesul la documente este un drept fundamental. Are dreptate. Dar un drept pe care instituțiile îl încalcă impunitar nu este decât un decor. Cifrele pe care le citează sunt copleșitoare: în 2024, Comisia a primit 6 938 de cereri inițiale și 641 confirmative. Mai ales, în 85 % din cazurile examinate, nu a decis în termenele legale, iar în 60 % din cazuri, întârzierea a depășit șaizeci de zile lucrătoare. Un cetățean care așteaptă trei luni pentru a obține un document a pierdut deja uzul politic al informației.
Rezoluția semnalează și cadrul intern revizuit adoptat de Comisie în 2024. Restrângând definiția a ceea ce este un „document”, adăugând excepții la înregistrare și prezumții de nedivulgare, Comisia slăbește domeniul de aplicare al regulamentului. Parlamentul cere respectarea jurisprudenței Curții. Dar cine sancționează? Nimeni. Textul cere chiar ca eventuale sancțiuni să fie prevăzute. Este o mărturisire: în starea actuală, transparența nu este obligatorie, este discreționară.
Consiliul nu este nici el mai prejos. Parlamentul denunță marcarea LIMITE aplicată majorității documentelor pregătitoare ale procedurilor legislative în curs. Concret, aceasta înseamnă că cetățenii nu pot ști ce apără guvernul lor la Bruxelles înainte ca decizia să fie luată. Curtea a recunoscut totuși accesul la documentele grupurilor de lucru ale Consiliului. Dar accesul trebuie încă solicitat, iar Consiliul refuză sistematic să deschidă documentele de trilog: ordine de zi, documente în patru coloane, procese-verbale. Transparența devine un privilegiu pentru inițiați.
Parlamentul cere Consiliului să publice proactiv pozițiile statelor membre. Se măsoară decalajul față de realitate: registrul Consiliului număra peste 527 000 de documente la sfârșitul lui 2024, dar peste 72 % erau deja accesibile. Problema nu este volumul, ci selecția. Documentele care contează, cele care luminează raporturile de forță, rămân opace. Rezoluția o spune, dar fără efect direct.
Adevărata pârghie nu este să îngrămădești cereri politice, ci să obligi pe cei care decid să dea socoteală. O abordare bazată pe subsidiaritate și piață ar spune: să facem documentele accesibile în mod implicit, cu excepții strict definite și un termen de răspuns obligatoriu, sub pedeapsa nulității deciziei. Transparența trebuie să fie un cost pentru administrație, nu pentru cetățean. Parlamentul propune formări, campanii, instrumente. Este util, dar nu înlocuiește sancțiunea. Comisia și Consiliul nu au niciun interes să accelereze dacă întârzierea rămâne fără consecințe.
Rezoluția cere de asemenea un mecanism independent de control al clasificărilor și un audit regulat de către Mediator. De ce nu, cu condiția ca acest organ să aibă putere de decizie, nu doar de aviz. În privința inteligenței artificiale, Parlamentul exigă transparența asupra algoritmilor și a datelor de antrenament. Și aici, fără obligație constrângătoare, va rămâne un vœu pios. Întreprinderile știu ele ce costă să nu fii transparent: pierd piețe. Instituțiile, în schimb, nu pierd nimic.
Un drept fără sancțiune nu este un drept, este o promisiune pe hârtie.
