La 10 martie 2026, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind criza locuințelor în Uniunea Europeană (UE). Textul, susținut de deputatul spaniol Borja Giménez Larraz, își propune să ofere soluții concrete pentru a garanta o locuință decentă, durabilă și accesibilă tuturor cetățenilor. În fața creșterii prețurilor și a penuriei de locuințe, Parlamentul solicită o acțiune coordonată la nivel european, național și local.
UE se confruntă cu o criză a locuințelor fără precedent. Prețurile imobiliare și chiriile cresc mai repede decât veniturile, făcând locuințele inaccesibile pentru multe gospodării, în special tineri, familii cu venituri mici și persoane cu handicap. Fenomenul persoanelor fără adăpost este în creștere. Deși politicile în domeniul locuințelor sunt în principal responsabilitatea statelor membre, UE poate juca un rol prin coordonarea acțiunilor, încurajarea investițiilor și stabilirea de obiective comune.
Rezoluția Parlamentului European formulează mai multe recomandări:
Rezoluția a fost adoptată cu 367 de voturi pentru, 166 împotrivă și 84 de abțineri. Acest vot arată un sprijin larg din partea deputaților europeni, dar și diviziuni: opozanții consideră că UE nu ar trebui să intervină în politicile naționale privind locuințele.
Această rezoluție nu are efect juridic direct, dar transmite un semnal politic puternic. Ar putea influența viitoarele propuneri legislative ale Comisiei Europene și ar putea încuraja statele membre să acționeze. Pentru cetățeni, aceasta înseamnă o presiune crescută asupra guvernelor de a investi în locuințe accesibile, de a proteja chiriașii și de a lupta împotriva excluziunii. Tinerii și gospodăriile cu venituri modeste ar putea beneficia de măsuri specifice, cum ar fi ajutoare pentru locuință sau programe de construcție de locuințe sociale. Pe scurt, Parlamentul European plasează locuințele în centrul agendei politice europene.
Parlamentul European a adoptat la 10 martie 2026 o rezoluție care solicită Comisiei să propună un plan european pentru locuințe accesibile, un summit, un pachet de simplificare și un audit de reglementare. Votul (367 pentru, 166 împotrivă, 84 abțineri) nu este un transfer de competență: textul recunoaște în mai multe rânduri că locuirea rămâne o competență națională. Contribuția sa cea mai utilă este în altă parte: semnalează regulile europene și naționale care scumpesc construcția și cere să fie reduse.
Rezoluția numește cauzele crizei: ofertă insuficientă, proceduri de autorizare interminabile, prețul terenurilor, costurile de construcție și de energie, lipsa forței de muncă. Cere autorităților publice să reducă sarcinile de reglementare, să evite suprapunerea de noi straturi administrative și să elimine formalitățile inutile. Este direcția corectă: fiecare regulă superfluă întârzie un șantier, iar fiecare an de întârziere înseamnă o locuință care nu se ridică.
Dar textul rămâne o rezoluție nelegislativă. Nu modifică nicio directivă, nu elimină nicio obligație, nu stabilește niciun termen obligatoriu. Comisia este invitată să acționeze, nu obligată. Riscul este cel al unui nou plan fără efect asupra costului unei autorizații de construire. Simplificarea anunțată rămâne la stadiul de cerere politică.
Parlamentul reamintește că datele disponibile arată că controlul prețurilor și intervențiile statului pot avea consecințe neașteptate și pot descuraja investițiile. Este un adevăr economic elementar: un plafon al chiriei sau al prețului descurajează punerea pe piață spre închiriere și construcția, deci reduce oferta și agravează penuria. Textul invită statele să limiteze distorsiunile pieței, ceea ce este înțelept.
Dar cere și să crească oferta de locuințe publice, cooperative și fără scop lucrativ și să ajute autoritățile locale să acceseze direct fondurile europene. Fără îndoială util local, dar nu este un răspuns structural. Prioritatea ar trebui să fie eliberarea terenurilor, accelerarea autorizațiilor și lăsarea actorilor privați să construiască acolo unde există cerere. O locuință publică în plus nu compensează mii de proiecte private blocate de birocrație.
Textul recunoaște că locuirea ține de statele membre. Consecința logică ar fi retragerea regulilor europene care scumpesc construcția, mai degrabă decât adăugarea unui plan, a unui summit, a unei platforme de date și a unui raport anual. Fiecare nouă structură de coordonare are un cost administrativ și deturnează atenția de la obstacolele reale.
Auditul de reglementare solicitat este instrumentul cel mai promițător. Dacă este realizat serios, ar putea identifica normele care, în numele tranziției sau al siguranței, cresc costul pe metru pătrat fără un beneficiu proporțional. Dar un audit fără putere de eliminare riscă să producă încă un raport. Adevărata simplificare ar consta în abrogarea regulilor identificate ca superflue, nu în compilarea lor într-un nou pachet.
Locuirea nu are nevoie de încă un plan european, ci de mai puține reguli care împiedică construcția.
Parlamentul European a adoptat la 10 martie 2026 o rezoluție care solicită Comisiei să propună un plan european pentru locuințe accesibile, un summit, un pachet de simplificare și un audit de reglementare. Votul (367 pentru, 166 împotrivă, 84 abțineri) nu este un transfer de competență: textul recunoaște în mai multe rânduri că locuirea rămâne o competență națională. Contribuția sa cea mai utilă este în altă parte: semnalează regulile europene și naționale care scumpesc construcția și cere să fie reduse.
Rezoluția numește cauzele crizei: ofertă insuficientă, proceduri de autorizare interminabile, prețul terenurilor, costurile de construcție și de energie, lipsa forței de muncă. Cere autorităților publice să reducă sarcinile de reglementare, să evite suprapunerea de noi straturi administrative și să elimine formalitățile inutile. Este direcția corectă: fiecare regulă superfluă întârzie un șantier, iar fiecare an de întârziere înseamnă o locuință care nu se ridică.
Dar textul rămâne o rezoluție nelegislativă. Nu modifică nicio directivă, nu elimină nicio obligație, nu stabilește niciun termen obligatoriu. Comisia este invitată să acționeze, nu obligată. Riscul este cel al unui nou plan fără efect asupra costului unei autorizații de construire. Simplificarea anunțată rămâne la stadiul de cerere politică.
Parlamentul reamintește că datele disponibile arată că controlul prețurilor și intervențiile statului pot avea consecințe neașteptate și pot descuraja investițiile. Este un adevăr economic elementar: un plafon al chiriei sau al prețului descurajează punerea pe piață spre închiriere și construcția, deci reduce oferta și agravează penuria. Textul invită statele să limiteze distorsiunile pieței, ceea ce este înțelept.
Dar cere și să crească oferta de locuințe publice, cooperative și fără scop lucrativ și să ajute autoritățile locale să acceseze direct fondurile europene. Fără îndoială util local, dar nu este un răspuns structural. Prioritatea ar trebui să fie eliberarea terenurilor, accelerarea autorizațiilor și lăsarea actorilor privați să construiască acolo unde există cerere. O locuință publică în plus nu compensează mii de proiecte private blocate de birocrație.
Textul recunoaște că locuirea ține de statele membre. Consecința logică ar fi retragerea regulilor europene care scumpesc construcția, mai degrabă decât adăugarea unui plan, a unui summit, a unei platforme de date și a unui raport anual. Fiecare nouă structură de coordonare are un cost administrativ și deturnează atenția de la obstacolele reale.
Auditul de reglementare solicitat este instrumentul cel mai promițător. Dacă este realizat serios, ar putea identifica normele care, în numele tranziției sau al siguranței, cresc costul pe metru pătrat fără un beneficiu proporțional. Dar un audit fără putere de eliminare riscă să producă încă un raport. Adevărata simplificare ar consta în abrogarea regulilor identificate ca superflue, nu în compilarea lor într-un nou pachet.
Locuirea nu are nevoie de încă un plan european, ci de mai puține reguli care împiedică construcția.
