Parlamentul European a adoptat o poziție privind situația stării de drept în Ungaria. Textul analizează procedura în temeiul articolului 7 din TUE și mecanismele de condiționalitate bugetară. Aceasta privește toți cetățenii UE, deoarece încălcările valorilor Uniunii într-un stat membru afectează întreaga Uniune.
Documentul se bazează pe articolul 2 din TUE care definește valorile UE și articolul 7 privind procedura de protecție a acestor valori. Scopul este evaluarea riscului de încălcare gravă a stării de drept, democrației și drepturilor fundamentale în Ungaria și aplicarea mecanismelor de protecție a bugetului UE.
Procedura articolului 7 este în desfășurare din 2018, cu nouă audieri deja desfășurate în Consiliu. Mecanismele de condiționalitate bugetară sunt aplicate pe baza unei decizii a Comisiei Europene din decembrie 2024. Controlul este exercitat de Parlamentul European și Comisie, în cooperare cu Consiliul.
Cetățenii maghiari pot avea acces limitat la fonduri UE, afectând dezvoltarea socio-economică. Toți cetățenii UE resimt efectele slăbirii valorilor comune. Antreprenorii pot întâmpina dificultăți în accesarea programelor financiare ale UE. Este crucial să se păstreze drepturile fundamentale și mecanismele democratice în toate statele membre.
Parlamentul European constată, cu 415 voturi la 193 și 28 de abțineri, că există un risc clar de încălcare gravă de către Ungaria a valorilor articolului 2 din tratatul UE. Dar o rezoluție nu este o sancțiune: ea cere Consiliului și Comisiei să acționeze, fără a le obliga. Adevărata miză nu este votul de la Strasbourg, ci inacțiunea instituțiilor care dețin cu adevărat pârghiile.
Parlamentul constată că nouă audieri au avut loc de la declanșarea articolului 7 alineatul (1) fără ca vreo recomandare concretă să fi rezultat din ele. O audiere fără recomandare și fără termen este o ședință în plus: aceleași constatări, aceleași discursuri și niciun cost pentru guvernul în cauză. Procedura devine un ritual care protejează aparențele fără a schimba comportamentele.
Textul cere așadar audieri cel puțin o dată pe președinție, un proces-verbal complet după fiecare și recomandări însoțite de termene. Este un progres de metodă. Dar rezoluția în sine nu obligă nici Consiliul, nici Comisia: ea exprimă o majoritate, nu desesizează pe nimeni. Parlamentul poate constata riscul; nu poate decide în locul Consiliului.
Parlamentul reamintește un punct de drept decisiv: unanimitatea nu este necesară pentru a constata riscul în temeiul articolului 7 alineatul (1) și nici pentru a adresa recomandări. Dacă această lectură este exactă, argumentul potrivit căruia un singur stat membru ar bloca totul nu rezistă. Blocajul nu este juridic, este politic. Iar absența unor termene clare, a certitudinii procedurale și a unei secvențe automate slăbește funcția preventivă a articolului 7.
Parlamentul cere Comisiei să înghețe fondurile atât timp cât legislația relevantă nu este pe deplin pusă în aplicare, cât timp măsurile nu și-au dovedit eficacitatea și cât timp hotărârile CJUE și ale CEDO nu sunt executate. Cere de asemenea măsuri suplimentare în temeiul regulamentului privind condiționalitatea legată de statul de drept, inclusiv în privința puterii judecătorești. Logica este sănătoasă: banii europeni nu trebuie să finanțeze structuri care îi deturnează.
Dar textul vrea în același timp să protejeze beneficiarii finali și să distribuie fondurile prin colectivitățile locale și ONG-uri dacă guvernul nu cooperează. Această clauză merită privită îndeaproape: ea deplasează decizia de cheltuire către actori nealeși, fără un mecanism clar de responsabilitate. Un fond care ocolește guvernul pentru a merge către ONG-uri alese de Comisie este un transfer de putere bugetară către administrația europeană. Condiționalitatea trebuie să lovească în responsabili, nu să creeze un circuit paralel.
Parlamentul invocă un Eurobarometru de primăvară 2025: 85 % dintre cetățenii Uniunii și 82 % dintre maghiari ar fi favorabili legării fondurilor de respectarea statului de drept. O cifră de opinie nu înlocuiește o regulă clară. Abordarea corectă ar fi o condiționalitate lizibilă, cu criterii obiective, termene fixe și o decizie luată de guvernele responsabile în fața parlamentelor lor, mai degrabă decât o negociere opacă între Comisie și capitala în cauză.
O rezoluție care le cere altora să acționeze fără a-i obliga nu protejează statul de drept: îi protejează pe cei care preferă să nu decidă nimic.
Parlamentul European constată, cu 415 voturi la 193 și 28 de abțineri, că există un risc clar de încălcare gravă de către Ungaria a valorilor articolului 2 din tratatul UE. Dar o rezoluție nu este o sancțiune: ea cere Consiliului și Comisiei să acționeze, fără a le obliga. Adevărata miză nu este votul de la Strasbourg, ci inacțiunea instituțiilor care dețin cu adevărat pârghiile.
Parlamentul constată că nouă audieri au avut loc de la declanșarea articolului 7 alineatul (1) fără ca vreo recomandare concretă să fi rezultat din ele. O audiere fără recomandare și fără termen este o ședință în plus: aceleași constatări, aceleași discursuri și niciun cost pentru guvernul în cauză. Procedura devine un ritual care protejează aparențele fără a schimba comportamentele.
Textul cere așadar audieri cel puțin o dată pe președinție, un proces-verbal complet după fiecare și recomandări însoțite de termene. Este un progres de metodă. Dar rezoluția în sine nu obligă nici Consiliul, nici Comisia: ea exprimă o majoritate, nu desesizează pe nimeni. Parlamentul poate constata riscul; nu poate decide în locul Consiliului.
Parlamentul reamintește un punct de drept decisiv: unanimitatea nu este necesară pentru a constata riscul în temeiul articolului 7 alineatul (1) și nici pentru a adresa recomandări. Dacă această lectură este exactă, argumentul potrivit căruia un singur stat membru ar bloca totul nu rezistă. Blocajul nu este juridic, este politic. Iar absența unor termene clare, a certitudinii procedurale și a unei secvențe automate slăbește funcția preventivă a articolului 7.
Parlamentul cere Comisiei să înghețe fondurile atât timp cât legislația relevantă nu este pe deplin pusă în aplicare, cât timp măsurile nu și-au dovedit eficacitatea și cât timp hotărârile CJUE și ale CEDO nu sunt executate. Cere de asemenea măsuri suplimentare în temeiul regulamentului privind condiționalitatea legată de statul de drept, inclusiv în privința puterii judecătorești. Logica este sănătoasă: banii europeni nu trebuie să finanțeze structuri care îi deturnează.
Dar textul vrea în același timp să protejeze beneficiarii finali și să distribuie fondurile prin colectivitățile locale și ONG-uri dacă guvernul nu cooperează. Această clauză merită privită îndeaproape: ea deplasează decizia de cheltuire către actori nealeși, fără un mecanism clar de responsabilitate. Un fond care ocolește guvernul pentru a merge către ONG-uri alese de Comisie este un transfer de putere bugetară către administrația europeană. Condiționalitatea trebuie să lovească în responsabili, nu să creeze un circuit paralel.
Parlamentul invocă un Eurobarometru de primăvară 2025: 85 % dintre cetățenii Uniunii și 82 % dintre maghiari ar fi favorabili legării fondurilor de respectarea statului de drept. O cifră de opinie nu înlocuiește o regulă clară. Abordarea corectă ar fi o condiționalitate lizibilă, cu criterii obiective, termene fixe și o decizie luată de guvernele responsabile în fața parlamentelor lor, mai degrabă decât o negociere opacă între Comisie și capitala în cauză.
O rezoluție care le cere altora să acționeze fără a-i obliga nu protejează statul de drept: îi protejează pe cei care preferă să nu decidă nimic.
